Nigel Kennedy.
Un suporter cotizant care şi-a vopsit Jaguarul (maşina, nu mâţa) în culorile lui Aston Villa, echipa favorită. Un ULTRAS criminal pentru Dragomir. Iată versiunea sa pentru Riders on the Storms - The Doors, LA Woman 1971. Unii au crezut că este Vivaldi.
Seria Nigel Kennedy va urma…
Aşa cum am promis, revin cu textul despre Râşnov. Ştiu, e cam târziu, dar pentru mine timpul are o valoare relativă, iar atunci când e vorba de blog, această valoare tinde spre zero. Scopul acestui blog este să scriu când am chef, dacă am chef, aşa că e treaba mea dacă aveţi ceva de citit pe blog sau nu . :D Sper ca de data asta să aveţi ce citi. :) Mai ales că e scris într-un stil inconfundabil de bucureştean ignorant. :D
Am plecat dimineaţa din Bucureşti, pe o ceaţă de-o tăiai cu cuţitul. A început apoi să plouă dens, astfel că drumul a fost mai obositor decât ne aşteptam. Înainte să ajungem în Predeal, am făcut stânga pe unul dintre cele mai frumoase drumuri din România, 73A, spre Pârâul Rece şi Râşnov (pe unde o căutau fraierii pe Elodia :D). Drumul e bestial, tocmai bun să testezi controlul tracţiunii şi ABS pe noua Fabia. :D
Ajunşi în Râşnov, am intrat în liniştitul orăşel şi am făcut apoi dreapta spre Poiana Braşov. La marginea oraşului, o parcare incredibil de goală şi o rulotă unde se vând cârnaţi la grătar pentru numai 3 lei îţi atrag atenţia că ai cam ajuns la cetate. O primă surpriză neplăcută, cârnaţii cumpăraţi i-am mâncat în tribunele stadionului echipei locale, nimeni alta decât Dinamo Râşnov… Asta e, nici aici nu scăpăm de veşnicii rivali. Husenii de Bucureşti (sanki, parcă eu aş fi din San Francisco) urcau cu maşinile până în parcarea cetăţii, pe un drum abrupt, „asfaltat” cu piatră de râu, şi umplând de praf pe păcălicii care urcau pe jos, în dorinţa de a se bucura de frumuseţea peisajului de toamnă târzie.
În fine, am ajuns şi la cetate. Dimensiunile cetăţii sunt impresionate, cam cât un mic sătuc, pus în vârful dealului şi străjuit de ziduri impresionante.
În piaţa centrală există o terasă şi un magazin de suveniruri de unde poţi cumpăra tot felul de mici kitschuri cu Dracula şi alte năzbâtii cu iz pur românesc.
Cetatea se află în plin proces de renovare, proces care durează de nu ştiu când şi va fi finalizat undeva la Paştele Cailor. La tot pasul întâlneşti materiale de construcţii şi deşeuri, dar bineînţeles că nici urmă de muncitor…
Priveliştea este însă impresionantă, poate cea mai frumoasă privelişte din toată România. Postăvaru, Vf. Omu, Branul, oraşele Zărneşti, Râşnov, pasul Bran sunt toate vizibile de pe zidurile cetăţii.
Aerul medieval este bine conservat, scările din lemn şi intrările înguste din pasajele cetăţii îţi reproduc fidel atmosfera evului mediu. Nu există restricţii ca la Bran, te poţi aproppia cât doreşti de exponatele cetăţii, iar la ieşire există chiar o terasă, dotată cu un „archery”, unde poţi bea un capuccino fierbinte şi îţi poţi exersa talentele de elf. Interesantă tipa care-ţi serveşte capuccino, una blondă şi pitică, cu un ciudat accent slavic, dar care trage cu arcul, de zici că tocmai s-a pripăşit din stepa sarmată.
Cam asta a fost imaginea despre Râşnov, urmează Cetatea domnească din Târgovişte, într-o zi superbă de iarnă…
Nu, nu Jean Paler…
„Van Gogh concepea Judecata de Apoi ca pe un moment în care Dumnezeu se va justifica pentru suferinţele pe care le-a tolerat!”
O. Paler – 10 februarie 2006
Am fost la Bran. Nu mi-a plăcut. Am fost şi la Râşnov. Nu am mai avut timp să ajungem şi la Râşnov în aceeaşi zi, aşa că am amânat plimbarea pentru vreo 2 săptămâni. Ne-am ţinut de cuvânt şi am ajuns şi la Râşnov, acum vreo 2 weekenduri. Voi reveni cu un material şi despre Râşnov.
Ca atare, să începem cu Branul. Mai întâi, ca nişte bucureşteni autentici, ne-am rătăcit în Bran. Da. NU am găsit castelul. Deci imaginaţi-vă, ditamai castelul pe munte, nu l-am văzut şi am luat-o în direcţia opusă. Ne-am învârtit vreo oră până să ne prindem noi pe unde se intră… În fine, castelul în sine este cel puţin plictisitor; înghesuit, restrictiv dpdv al organizării, neinteresant dpdv al exponatelor, forţat dpdv al importanţei sale şi tot aşa. Nu există walky-talkie care să-ţi descrie camerele pe care le vizitezi, exponatele sunt protejate de sisteme exagerate, care te anunţă printr-un mesaj înregistrat, încă din momentul în care te afli la vreo 2-3 metri distanţă, că nu ai voie să atingi obiectele. Angajatele îţi comunică din start ca nu cumva să faci poze dacă nu plăteşti taxa de fotografiere, asta dacă eşti român, dacă eşti străin eşti rugat direct să plăteşti suma necesară pentru a putea fotografia. Bazarul din preajma castelului aminteşte de bazarurile din sudul Turciei, iar barul lui Dracula de la intrare a fost absolut demenţial. În decorul din lemni vechi şi aparate medievale de tortură duhnea un miros de parizer proaspăt şi muştar, alimente cu care angajaţii îşi hrăneau celulele ostenite. O bere era 60 de mii. Cu tot cu mirosul aferent.
La ieşire ne-am mai înseninat un pic. Muzeul satului a fost ceva mai plăcut, un loc în care puteai aprecia arhitectura ţărănească a evului mediu, cu tot felul de unelte ciudăţele, care păreau autentice şi interesante.
Cam asta a fost în câteva cuvinte, Branul! Urmează Râşnovul. O cu totul altă poveste.
Mă uit la blogul meu şi constat că-l citesc cu plăcere. Înseamnă că a fost un blog bun, nu? Oare mai poate fi în continuare? Ştiu să scriu, oare de ce nu o fac? Am idei, de ce nu mi le exprim? Am şi timp uneori, chiar nu văd de ce blogul a înţepenit…
Cred că există un singur răspuns. Nu pot să continui acest blog doar pentru mine. Nu pot să scriu pentru mine şi nici nu am răbdare să stau să aduc vizitatori. Acest blog are un rost doar dacă alţii cunosc părerile mele, altfel va muri lent, dar sigur…
NASA scientists made an oustanding discovery. For the first time, their rover was able to make a photo of clear water on the surface of Mars.
|
