Curtea Domnească
Am plecat într-o duminică însorită de iarnă spre Curtea Domnească. Voi încerca să scot câte ceva din acestă plimbare, deşi cred că pozele vor fi mult mai eficiente, din acest punct de vedere.
După circa o oră de mers, am ajuns în Târgovişte, un oraş liniştit, aproape pustiu. Venind dinspre Bucureşti, ca să ajungi la Curtea Domnească, tot ce trebuie să faci este să o ţii tot înainte până vezi Turnul Chindiei. Până la Cetatea domnească însă, este interesant vechiul turn vamal, Turnul Bucureştilor, o construcţie în pur stil românesc. Curios cum târgoviştenii nu par interesaţi mai deloc de astfel de monumente vechi de peste 4-500 de ani; ne aflam parcă într-un iflm suprarealist, în care puţinii trecători se uitau la noi ca la nişte turişti ciudaţi, veniţi de pe altă lume, fiind foarte nedumeriţi de faptul că găsim acel turn ca fiind o structură extrem de interesantă.
În fine, am ajuns la Curtea Domnească. Ca peste tot în Românica, taxa de fotografiere e la ea acasă. Biletul de intrare se justifică doar pentru Turnul Chindiei. Ruinele Curţii Domneşti sunt cam lăsate în paragină, pasajele de metal fiind parcă rupte din aventurile lui Indiana Jones. Uneori suspendate, deasupra pivniţelor domneşti, podeţele sunt atât de ruginite încât a trebuit să le parcurgem cu degetul apăsat pe tasta de 112.
Turnul Chindiei este dedicat în totalitate lui Vlad Ţepeş. Dpdv arhitectonic, Turnul pare într-adevăr să ne arate că domnii valahi din acele vremuri chiar aveau idee despre ceea ce înseamnă o inginerie reuşită, standardele de construcţie fiind extrem de ridicate. Dacă vom considera numai faptul că Turnul a rezistat atâtor cutremure, este adevărat, fiind consolidat de mai multe ori, ne putem da seama de dimensiunea acestei construcţii, una dintre cele mai vechi din Ţara Românească.
Curtea Domnească a fost pentru prima dată atestată în timpul lui Mircea cel Bătrân, la 1417. Se presupune însă că Târgovişte era deja capitala fortificată a Ţării Româneşti la 1396.
Meritul dezvoltării palatului domnesc îi aparţine însă, în principal lui Vlad Ţepeş, care a dezvoltat Curtea, adăugându-i o biserică (Sfânta Vineri), mai multe turnuri, printre care şi cel al Chindiei (1460). Ulterior, Matei Basarab dublează grosimea zidurilor, pentru a ţine pasul cu apariţia unor tunuri de mare calibru, adăugând în acelaşi timp 10 bastioane de apărare, ruinele a 7 dintre ele putând fi vizibile şi astăzi. Matei Basarab a adăugat, de asemeea, Grădinile Palatului, construite de către peisagişti italieni, ce se îmbinau cu vegetaţia lacustră a râului Ialomiţa formând probabil o grădină asemănătoare cu Grădina Botanică din Bucureşti.
Cam asta este Curtea Domnească, probabil că imaginile vor spune mai multe decât am reuşit eu în această duminică obosită. Urmează: Meteora.
Pe drum:
Biserica Domnească:
Turnul:
La întoarcere:
